Băile Tușnad

Dumnezeu a fost cel care a dat izvoarele cu apă minerală pentru tămăduirea secuilor, însă dracii au făcut ca apa acestora să miroase a sulf. Oamenii au numit apa acestor izvoare „borviz” – apă de vin – deoarece acestea pe lângă efectele benefice pentru sănătate mai readuc și voia bună prin revigorare.

În valea râului Goagiu, lângă râul Târnava Mare, în vremurile cruciadelor, niște cavaleri și-au făcut un sălaș. La început a fost numai un loc de odihnă, după aceasta au răsărit și niște case, iar pe urmă s-a ridicat o întreagă localitate. Aceasta este orașul Cristuru Secuiesc de astăzi.

Regele Sfântul Ladislau a făcut un izvor făcător de minuni pentru oștenii lui. Acest izvor mai curge și astăzi, iar cei care beau din apa acestuia se revigorează și își recapătă puterile pierdute.

În mod documentat, poetul național al maghiarimii, Sándor Petőfi, și-a petrecut ultima seară de dinaintea dispariției de pe câmpul de la Albești sub părul conacului Gyárfás din Cristuru Secuiesc. Se șoptește că ar fi scris și o poezie sub acest păr devenit legendar, însă singurul martor este doar pomul.

În peșteră sunt ținute prizoniere două zâne dezbrăcate, care suferă de frig și aduc blestem întregii zone, dacă nu vor fi îmbrăcate. Din peșteră se mai uită din când în când și niște pitici urâți, care păzesc o comoară fabuloasă.

Dealurile zonei Praidului au fost făcute din sare de către uriași. Unul dintre ei a străpuns dealul de vizavi de Árcsó, astfel dând viață izvorului sărat care spală dealul Csigadomb.

Tătarii învinși aflați în fugă au vrut să ascundă izvorul dintre Mugeni și Dârju, însă apa izvorului a aruncat cu ușurință trunchiul de fag cu care aceștia au vrut șă înfunde izvorul. Acest izvor există și astăzi.

Chiar dacă viteazul Csicser nu avea origini nobile, prin vitejie s-a făcut demn pentru ca domnul din cetatea învecinată Budvar, să-i dea fiica de nevastă. Însă această logodnă a fost precedată de o corespondență de dragoste, tânărul trimițând fetei scrisori legate de săgeți.

Curuții i-au păcălit pe ceata numeroasă a lobonților care s-au adunat la marginea Odorheiului, iar cele două dealuri, una mare, cealaltă mai mică, poartă numele maghiar legat de acest eveniment, adică Kis- și Nagy-Csalóka.