Expoziția portului popular secuiesc, Mugeni

Stimate vizitator! Centrul Memorial al Grănicerilor Secui înființată de Asociația Szépvízért este o destinație turistică specială și în același timp importantă. Prin prezentarea evenimentelor militare și a suferințelor cauzate de cele două conflagrații mondiale, expoziția contribuie la pacifismul modern european. În cadrul expoziției - pe lângă colecția bogată de obiecte și instalații speciale - și o serie de instrumente tehnice moderne se află la îndemâna vizitatorului, care a ajută pe acesta în înțelegerea mai ușoară a istoriei de 1000 de ani a secuimii. Centrul memorial al grănicerilor secui prezintă istoria organizațiilor militare și a grănicerimii secuiești din Carpații Orientali, de la epoca Arpadiană până la al Doilea Război Mondial. Bilete de intrare • Adulți: 30 lei • Elevi/studenți: 15 lei (Este obligatoriu prezentarea carnetului de elev sau a carnetului studențesc.) Asigurăm bilete gratuite pentru angajații de muzee, jurnaliști sau pedagogi care însoțesc grupuri, și pentru ghizi. Expoziția nu este recomandată copiilor sub 10 ani. Durata vizitării expoziției este minim 90-120 minute. Ghidajul este asigurat prin sistem audioghid în trei limbi: română, maghiară și engleză. Este strict interzis fotografierea pe teritoriul expoziției! Program Miercuri 10-16 Joi 10-16 Vineri 10-16 Sâmbătă 10-16  *ultima intrare: 15:30

Există două tipuri de materiale expuse: modele de clădiri monumentale realizate cu reciclarea gunoiului (13 buc.) și obiecte legate de meșteșuguri în Vlăhița (2 buc.). Modelele sunt realizate de Gogyán József din Odorheiu Secuiesc. Motivația sa este să atragă atenția asupra utilizării diferitelor tipuri de deșeuri ca materii prime, în special în rândul tinerilor. Modelele prezintă biserici, castele și muzee din Transilvania. În plus față de materialul afișat aici, puteți vedea miniaturi ale altor clădiri din casa creatorului (contact - Judith Bokor, ghid de turism). Se poate viziona, de asemenea, modelul ciocan hidraulic din Vlăhița și piuă de postav din Minele Lueta. Ciocanul hidraulic a funcționat între anii 1850 - 1995, unde au fost forjate diverse unelte din fier, cum ar fi: topoare, sape, ciocane, lopeți, pică, pluguri. Piua de postav a fost folosită pentru a comprima și îngroșa pânza de lână țesută acasă pentru ca hainele făcute din aceasta să izoleze mai bine. 

„Per spinas ad rosas”… „Prin spini la trandafiri”, proclamă motto-ul Colegiului Reformat, care poate fi citit pe stema școlii din 1716. Ideea unei căi dificile și spinoase către dobândirea de cunoștințe pare să rezume succint și trecutul școlii. Începuturile vieții reformate din Odorheiu Secuiesc datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În urmă cu trei sute cincizeci de ani, în 1670 a apărut învățământul reformat secundar în orașul nostru. „Grădina de trandafiri” din Odorhei a fost plantată într-o perioadă istorică dificilă. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Biserica Reformată se afla într-o poziție de putere în Transilvania, însă principatul era deja în ultima sa perioadă de declin. Schimbarea puterii la sfârșitul secolului, instaurarea stăpânirii Habsburgilor și contrareforma moderată, dar sistematică, au forțat treptat cultele protestante să adopte o poziție defensivă. Cu toate acestea, intoleranța religioasă la nivel de stat din secolul al XVIII-lea nu numai că ar fi erodat forța materială și spirituală a vieții reformate din Odorhei, ci, dimpotrivă, prin crearea unor mecanisme de autoapărare, ar fi dus la o dezvoltare neîntreruptă, ascendentă. Cu toate acestea, secolele XIX și XX au adus încă o mulțime de spini: revoluție, represalii, schimbări imperiale și de regim, războaie și existență minoritară. Pe lângă acestea sau în ciuda acestora, nici rezultatul nu a lipsit: creșterea numărului de studenți, creșterea capitalului material, proiecte de construcții semnificative, succese și rezultate științifice, intelectuale indică trandafirii printre spini. Între anii 1927 și 1940, liceul pedagogic reformat a luat locul Colegiului, care, deși relansat pentru câțiva ani de război, a căzut victimă naționalizării comuniste în 1948. Moștenirea intelectuală și materială a Colegiului a fost salvată de liceul pedagogic în deceniile de dictatură, până când în 1994, învățământul școlar reformat a reușit să-și continue misiunea istorică.  În cadrul expoziției noastre, încercăm să prezentăm această călătorie plină de spini, subliniind cele mai importante stații istorice, personalități și realizări care dovedesc că printre spinii trecutului, trandafirii au înflorit și înfloresc și astăzi nu doar pentru o instituție, ci și pentru o întreagă comunitate.

Salvarea tezaurului și a valorilor patrimoniului cultural este o sarcină nobilă și plină de responsabilitate. Restaurarea impune iscusință, răbdare infinită, smerenie și respect față de opera de artă. Ea implică studii aprofundate, nu numai în cunoașterea stilurilor și a tehnicilor vechi, dar și în stăpânirea tehnice moderne puse în slujba întreținerii operelor de artă. În acest spirit s-au efectuat operații de restaurare, constând în documentarea obiectelor de artă, examinarea lor macro- și microscopică, dezinfectare, consolidare, curăţare uscată şi umedă, completare cu material identic, grunduire și completare cromatică. Vizitatorii și cititorii pot avea cu ajutorul documentației foto o viziune asupra secretelor de atelier și pot admira opere de artă de valoare, atât din punct de vedere artistic, cât și cultural-istoric: fragmente de codice, manuscrise din hârtie și pergament din secolele 13-17, cărţi vechi din secolele 15-19, documente de și hârtie din secolele 18-20, statui din lemn policrome, icoane, un prapur, acoperământ de potir și casule din secolele 17-20. Cărțile, documentele, manuscrisele din hârtie și pergament au fost restaurate de Éva Benedek, iar statuile, picturile prapurului şi icoanele de Zsuzsanna Mara. Conservarea textilelor este rezultatul muncii comune.

Expoziția etnografică vă prezintă traiul țărănesc − alocuri prezent şi astăzi − de la cumpăna secolelor 19 şi 20. Puteţi cutreiera spațiile rurale din viața de zi cu zi specifice Ciucului cu ajutorul exponatelor caracteristice acestei regiuni. Drumul începe cu lumea îndepărtată a plaiurilor şi a stânei, urmat de atelierele meşteşugurilor de prelucrare a lemnului precum cel al dulgherului, al tâmplarului şi al rotarului. Vizita continuă apoi printr-o şură unde pot fi identificate uneltele agricole ale gospodăriei țărăneşti. Ultima stație a expoziției va fi interiorul familiar al unei case. Aici puteţi cunoaşte spațiile şi obiectele specifice industriei casnice populare prin prezentarea activităților legate de trei generații de femei.

Inaugurarea expoziţiei a avut loc în 2001, cu ocazia aniversării a 325 de ani de la înfiinţarea tipografiei de la Şumuleu Ciuc. Tipografia a fost înfiinţată sub principatul lui Mihály Apafi (1661-1690). În perioada acea au funcţionat opt tipografii protestante (în Sárospatak, Cluj, Sibiu, Alba Iulia, Sebeş, Keresd, Debrecen), iar cel de la Şumuleu era prima tipografie catolică pe teritoriul principatului. Cea mai mare tipografie catolică a vremii era în proprietatea Universităţii iezuite din Trnava, care s-a remarcat prin numărul mare al publicaţiilor şi tipăriturilor sale. Până 1726 tipografia de la Şumuleu a fost singurul atelier catolic în Transilvania. Înfiinţarea şi funcţionarea sa erau în relaţie strânsă cu consolidarea religiei catolice şi răspândirea. Înfiinţarea tipografiei se leagă de numele franciscanului János Kájoni, care a obţinut aprobarea necesară de la Roma pentru înfiinţarea atelierului. Conform deciziei Congregaţiei Sfinte din 22 iunie 1676, franciscanii de la Şumuleu aveau dreptul la tipărirea gramaticii limbii latine a lui Aelius Donatus şi Emmanuel Alvarus, a scrisoriilor de familie ale lui Cicero, precum şi a abacului. Prima publicaţie cunoscută, semnificativ şi din punctul de vedere al istoriei literaturii, este Cantionale Catholicum, culegerea de psalmi întocmită de János Kájoni în 1676, care a fost folosită şi peste tot în Transilvania şi Moldova. În timpul revoluţiei din 1848-1849 tipografia a fost ocupată de revoluţionari, care au tipărit aici mai multe proclamaţii şi un ziar (Hadi Lap) al Războiului de Independenţă Maghiară. Scopul ziarului a fost să furnizeze informaţii despre situaţia internaţională şi despre cea de pe câmpul de luptă. După înfrângerea revoluţiei, călugării franciscani au fost pedepsiţi pentru tipărirea ziarului şi a proclamaţiilor: tipografia a fost confiscată, iar mănăstirea a fot obligată la o răscumpărare de 5000 de forinţi. Atelierul de legătorie a început să funcţioneze la începutul secolului al 17-lea. Coperta cea mai veche, făcută pentru Marcus Bandinus, este cunoscută din anii 1644-1650. Atelierul a funcţionat împreună cu tipografia, de la 1676 până la sfârşitul secolului al 19-lea. Cărţile tipărite în tipografia franciscană au fost legate în atelierul de legătorie, dar la cerinţă au executat şi comenzi externe. Coperţile făcute la Şumuleu au fost decorate cu tehnica auririi. În secolul al 17-lea copertele erau decorate în stil renascentist. La începutul secolului al 18-lea au folosit încă tehnica veche de decorare, însă spre sfârşitul secolului au recurs la stilul rococo. Perioada între secolele 17-18 reprezintă epoca de aur a atelierului de legătorie, care era urmat de un declin în stil şi calitate: copertele erau făcute din piele şagrinată sau hârtie. Atelierul a funcţionat cel mai probabil până la începutul secolului al 20-lea. Cunoaştem cincisprezece tipărituri din secolul al 17-lea şi optzeci din secolul al 18-lea. În primele o sută de ani atelierul a funcţionat într-o chilie a mănăstirii, iar în 1760 s-a mutat într-o clădire nouă. În 1778 au construit o clădire separată pentru tipografie, care a fost anexată la aripa vestică a mănăstirii. La începutul secolului al 20-lea funcţionarea tipografiei s-a oprit, iar în 1924 clădirea a fost demolată. În 1910 tipografia şi toată instalaţia a fost mutată în mănăstirea franciscană de la Cluj. În 1926 în clădirea mănăstirii de la Cluj a luat loc o expoziţie, în cadrul căreia a fost expusă instalaţia tipografiei de la Şumuleu. Expoziţia noastră prezintă nu numai cele 125 de tipărituri şi legări aflate în colecţia noastră (tipărituri din 1676-1700, manuale din secolele 18-19, opere a unor autori franciscani, cărţi de rugăciuni, cărţi de psalmi, publicaţiile diferitelor societăţi religioase, etc.), ci şi unele piese din instalaţia tipografiei de odinioară: unele scule ale atelierului, gravuri pe aramă ale icoanelor şi ilustraţiilor.

Castelul renascentist construit de Hídvégi Mikó Ferenc, prădată de hoardele turco-tătare în 1661 este reconstruit din ruine până în 1716 de către armata austriacă cu scop de cazarmă fortificată. Înainte de 1970 este folosită în scopuri militare, după care devine sediul Muzeului. O poveste de patru sute de ani se află aici, evenimentele petrecute şi-au lăsat amprenta, suprapunându-se în straturi. Cu ocazia cercetărilor ştiinţifice trecutul se dezvăluie treptat: arheologii cercetează straturile din pământ, analizând obiectele găsite. Cu ocazia cercetărilor de parament istoricii de artă fac o muncă asemănătoare pe ziduri, stratigrafic (tencuieli, vopsiri, goluri înzidite, uşi, ferestre, guri de tragere, scări). Expoziţia ne prezintă istoria primelor două secole a clădirii, prin obiectele găsite, elementele arhitectonice păstrate la locul original (in situ), într-un mod uşor de înţeles pentru toată lumea, cu ajutorul unor scurt metraje de epocă. Prima sală Majoritatea zidurilor sunt originale, cu o boltire ulterioară, în nişa ferestrei dinspre curte s-au păstrat mai multe straturi de tencuială şi văriure de secol 17, pe primul dintre ele se văd fragmenele unei inscripţii. Vitrina de stratigrafi e prezintă într-un mod jucăuş întâlnirea săpătorului cu diferitele obiecte de sub pământ. Sala fântânii Odinioară această sală era împărţită în mai multe încăperi, mărturii fi ind urmele zidurilor şi boltirilor demolate, uşile transformate în ferestre. Latrina de secol 17, scara spre etaj, fântâna interioară cu modifi cările de secol 18 (canalul lateral) sunt elementele principale, iar obiectele găsite conturează viaţa de zi cu ci a fortifi caţiei de secol 17-18. Scurt metrajul de epocă ne prezintă o posibilă poveste a obiectelor găsite în puţul fântânii. Sala bucătăriei Bucătăria mare de secol 18 era probabil pentru a găti ofiţerilor. În urma săpăturilor s-a găsit amprenta sobei şi a cuptorului, respectiv baza pilaştrilor hornului deschis. Cu aceste elemente s-a făcut reconstrucţia, care, împreună cu cămara învecinată ne cheamă la un tur gastronomic în timp. Scurt metrajul turnat la faţa locului ne prezintă viaţa aglomerată de odinioară. Bastionul Ultima sală vă prezintă o istorie militară mai amplă. Prin armele de secol 15-19 vă prezentăm evoluţia armamentelor, iar replicile fidele sunt palpabile. Evoluţia, transformarea clădirii este prezentată cu ajutorul unei machete, a releveelor de epocă şi a animaţiei 3D.

Să se accentueze faptul că execuția acestei tip de brodare o facem cu un devotament maxim, fiind cea mai complexă formă de broderie, considerată și Hungarikum. Lucrările brodate sunt fidele privind mărimea, compoziția și armonia modelelor, alegerea culorilor a firelor de brodat precum și finețea lor. Noi nu brodăm modele inventate de noi ci numai acele care s-a realizat în era renascentistă sau barocă.  Expoziția cu patul cu baldachin renascentist a fost vizitat de circa 300-350 excursioniști ardeleni, vreo 500-550 turiști din Depresiunea Carpatică și peste 1000 de elevi din Depresiunea Giurgeului.